Imi place sa alerg. Alergand imi vin idei. Una din ideile care mi-au venit alergand a fost aceea de a participa la maratoane montane. Adica, sa alergi vreo 45 de km la deal si vale pe muntii din Romania. Asa ca, anul trecut am aflat de Maratonul Bucegilor si mi-am spus ca anul acesta voi participa si eu.

Zis si facut. Ma pun pe treaba. Maratonul Bucegilor este singurul marathon din tara la care trebuie sa participi in echipa. Asa ca am ”implantat” (vezi filmul Inception) o idee in capul unui prieten si acesta a acceptat sa se antreneze cu mine si sa participe la maraton. Obiectivul era sa ma ajute pe mine sa termin, nicidecum sa castigam. Intentionam sa particip de fun si sa-mi testez limitele. Sunt in competetie cu mine insumi nu cu altii.

Inainte cu doua luni de competetie, sora prietenului meu anunta ca face nunta.......... in week endul in care urma sa aiba loc maratonul. Inventiva cum sunt, i-am spus acestuia ca mergem, participam, terminam maratonul si el ajunge cu 15 minute inainte de nunta acasa...... Bineinteles ca un astfel de scenariu nu a fost posibil.

Asa ca am apelat la o alta metoda. Am postat pe situl maratonului un anunt: „Caut partener pentru sectiunea Hobby. Obiectiv: Finish”. Omit acici etapa cand am postat pe un grup privat pe Face Book unde mi-a raspuns o singura persoana spunandu-mi ca isi intreaba psihiatru daca poate participa in camasa de forta.

Am primit primul email ca raspuns la postarea mea si am inceput sa discutam. Conditiile mele erau simple: nu mergem pentru a concura cu ceilalti, mergem pentru testarea limitelor si imi doresc pe cineva care sa nu se enerveze daca eu nu pot trage de mine si sa ne bucuram de competitie.

Dupa o discutie telefonica am acceptat sa particip cu cel care mi-a trimis primul email. Am facut planuri cu privire la mancare, strategia pe etape a maratonului (cand sa tragem mai tare, cand sa ne conservam energia, etc).

Toate bune si frumoase pana intr-o zi cand ma suna........... NEVASTA acestuia si incepe sa tipe la mine: „Nu ti-e rusine sa mergi cu barbatul meu la munte? De ce te-ai luat de barbatul meu? Sa-l lasi pe barbatul meu in pace. Sa nu-l mai deranjezi.”

Ii spun frumos doamnei ca o rog sa nu tipe la mine deoarece nu i-am dat numarul de telefon si daca mai tipa ii inchid telefonul. I-am amintit, de asemenea, ca nu eu l-am cautat pe sotul ei ci acesta a raspuns unei solicitari pe un forum public si ca le recomand sa isi rezolve problemele deoarece eu nu merg la munte cu sotul ei ci la o competetie, din nou, publica unde vor fi peste 250 de persoane. Doamna a continuat sa tipe, eu am ales sa inchid telefonul.

Aproape orice om sanatos de pe planeta aceasta nu ar mai fi acceptat sa aiba discutii pe acest subiect cu persoana respectiva. Deoarece am avut de a face de multe ori cu femei care obisnuiau sa obtina ce doresc prin crize de isterie, am ales sa dau un telefon a doua zi pentru a discuta direct si a auzi versiunea celui cu care stabilisem planul pentru maraton. Mi-a respins apelul.

Atunci am decis ca e nevoie de un alt plan. Dintre cei care raspunsesera la anuntul meu mai era cineva care lucra in strainatate si caruia i-am spus ca deja am partener pentru maraton. I-am trimis un mesaj si l-am intrebat daca mai doreste sa participe la maraton, desi il intreb cu doar 7 zile inainte de competitie. Asta era in week end. Luni si-a luat bilet si vineri ne-am intalnit in Busteni pentru a urca la Pestera, locul de start pentru maraton.

Maratonul incepe in 10,9,8,7,6,5,4,3,2,1, START

Prima parte a maratonului presupune urcarea de la Pestera la Varful Omul. Stabilisem ca vom merge incet acesta portiune pentru a ne conserva energia pentru partile dificile ale traseului. Ajungem in aproape 2 ore la Omul si incepem coborarea pe Valea Cerbului.

Eu cobor bine, este unul din punctele mele tari. Si incep sa tai serpentinele si incepem sa depasim....... o echipa, 2, 10, 15, 20 echipe. Alunec de vreo 3 ori si cad, ma ridic si merg mai departe. Imi placea!

La un moment dat ma striga si ma intreaba: „Simona, te-ai gandit sa consulti un psiholog?” La care eu raspund: „Bineinteles, insa nu are curaj niciunul sa se ocupe de mine. Au spus ca sunt un caz disperat.” Si continui sariturile peste serpentine si distractia mea, implicit. Mama ce mi-a placut!!!!!!!!!!!!!!!!!

Ulterior mi-a spus ca "parea ca te simti prea bine si am vrut sa te incetinesc putin".

Ajungem la punctul de control numarul 2 in doar o ora si 45 de minute. Pe parcurs, partenerul meu mi-a spus sa ne oprim de cateva ori, insa nu parea nimic serios. Trecem pe la punctul de control, unde era evident pentru toata lumea de acolo ca noi ne distram de fapt si nu aveam nimic de a face cu competetia.

Ajungem la Gura Diham, alimentam cu apa si incepem urcarea spre Prepeleag. Dupa vreo 20 de minute colegul imi spune ca il dor genunchii si sa ne oprim un pic. Ne oprim si incepem sa fim depasiti de toti cei pe care ii lasasem in spate. Plecam, din nou. Ne oprim din nou. M-am gandit ca nu e ceva grav si daca continua durerea o sa cedeze.

Am vazut ca e mai bine daca vorbeste si i-am cerut sa-mi povesteasca din ceea ce il pasioneaza... Asa am discutat in timp ce urcam coasta Bucegilor si vedeam Costila in stanga, teoria relativitatii a lui Einstein, despre teoria curentului alternativ a lui Tesla, despre teoria fotonilor si a culorilor. A functionat un timp.

Cand am ajuns la Punctul de control 3 acesta s-a prabusit. In momentul acela am inteles ca nu voi termina maratonul. Aveam ca termen intermediar 11 ore sa ajungem la Omul a doua oara, iar coechipierului meu ii cedasera ambii genunchi.

Lupta cu mine insumi

In momentul acela, cred ca a inceput lupta maratonului. Am realizat ca acesta a supraestimat rezistenta sa la efortul pe munte care necesita mai ales o rezistenta crescuta a oaselor si in mod deosebit a articulatiilor.

El insista ca vom termina, ca el va trage de el. A luat doua tablete de ibuprofen. Insa, durerea nu ceda. Orice pas durea. Nu putea sa-si indoaie picioarele din genunchi. Iar ca sa urci, este nevoie sa indoi genunchii si sa te apesi pe ei!

Si acum incepe lait motivul maratonului: „Ma urasti?” Ii explic ca atunci cand luam decizii ne asumam riscuri. Si atunci cand am luat decizia sa particip cu el, mi-am asumat riscul ca este posibil ca ceva sa nu mearga bine. La fel, cum era posibil sa am eu o problema.

Ceea ce facea lupta cu mine insumi si mai dificila era forma de zile mari in care ma aflam. Bucsoiul, partea traseului de care se tem majoritatea partipantilor la maraton, era floare la ureche pentru mine. Mental eram super. Motivata la maxim. Picioarele ma ascultau. Plamanii ma ajutau. Mi-am dat seama ca as fi putut termina maratonul intr-un timp cu mult mai mic decat cel pe care il anticipasem.

Asta a observat si partenerul meu. Si atunci a inceput sa se simta vinovat. „Meritai sa castigi. Esti buna. Te-ai pregatit pentru asta. Te-am dezamagit. Asa-i ca ma urasti?”

Mi-am facut un calcul mental rapid si mi-am dat seama ca indiferent de situatie trebuie sa iesim de pe traseu si inainte pana la Omul era mai putin decat pana jos la Gura Dihamului. Ii explic situatia si ii spun ca urcam pana la Omul si acolo renuntam. Regulamentul presupune sa anuntam organizatorii. Lucru pentru care ii felicit. La 11 noaptea m-au sunat sa ne intrebe daca suntem in regula. FELICITARI!

Lectia de viata

In ceea ma priveste pe mine aveam doua optiuni:

  1. cea la care se astepta si partenerul meu si insista deadreptul, de a-l critica, a-l acuza pentru ca eu eram bine pregatita si el nu, si mi-a stricat visul... ceea ce ar fi fost foarte usor de facut. Sau,
  2. sa ma comport frumos, calm si sa ofer sprijinul meu celor ce au nevoie si sa accept ca in viata nu toate lucrurile se intampla asa cum iti doresti si ca o prietenie si relatia cu oamenii este mai presus de orice obiectiv ai avea.

Maraton sau prietenie

Simplu era vorba de o alegere: maraton sau prietenie.  Am ales varianta a doua. Astfel, l-am luat de mana si am inceput sa-l sprijin si sa-i vorbesc. Mana nu era pentru genunchi! A facut fiecare pas cu durere si determinare. Era pentru pritenie si sustinere!

Ulterior ii ajutam si pe ceilalti participanti. Unii erau de la tura lunga de 90 de km. Plecasera cu 12 ore inaintea noastra. Ii felicitam pentru efortul depus. Le spuneam ca au facut o treaba super si prin simplu fapt ca au parcurs atata din traseu si le doream putere in continuare. Se inseninau la fata, imi multumeau si mergeau mai departe.

Am inceput sa-i atrag atentia partenerului meu la varfurile Bucegilor, la pasarile care zburau deasupra noastra, la norii care luau diverse forme.

Insa, gandul lui insista pe: „Ma urasti? De ce nu-mi dai una? De ce nu ma injuri? Ti-am stricat sansa”.

Si atunci i-am spus ca e vremea ca noi sa nu pierdem vremea cu critica si sa vedem ce lectie avem de invatat fiecare dintre noi. Si am inceput sa vorbim.

I-am explicat ca este usor sa critici si este mai dificil sa intreti o relatie. Ca este mai usor sa distrugi decat sa construiesti si ca intotdeauna la mijloc este EGOISMUL. Eu imi intelesesem lectia: era vorba de ceva la care visasem mult si acum eram pusa in situatia sa renunt pentru cauze ce nu tineau de mine. Aceasta era incercarea mea.

Cu toate acestea, nu exista nicio explicatie logica care sa sustina atitudinea ostila fata de altcineva. In viata nu exista garantii. Desi nu imi placea situatia, daca as fi injurat, tipat, criticat, genunchii lui nu s-ar fi vindecat in mod miraculos!

Ciudat, insa, a fost ca el nu era pregatit pentru un astfel de comportament. Era mai usor pentru el sa se adapteze daca as fi tipat si urlat la el, mai ales ca are experiente in teatre de operatiuni cu conflicte armate, unde asta e regula, decat ca il incurajam si ii spuneam ca valoarea noastra ca si oameni nu depinde de performanta noastra.

L-am pus sa repete: „sunt la fel de valoros chiar daca azi nu am reusit ceea ce mi-am propus”. Toti oamenii au momente mai bune sau mai rele. Am vazut persoane care intr-un an au castigat concursul si anul viitor nu au reusit nici macar sa termine.

Pe drumul spre intoarcere la tabara de baza i-am spus ca este important sa traim in prezent si sa apreciem lucrurile frumoase si ca emotiile negative nu fac decat sa ne creeze alte probleme. Eram langa un rau cand i-am spus sa faca o fotografie (o alta pasiune de a lui) si sa tina minte oridecateori se uita la poza aceea ca cel mai bun lucru pe care si-l poate face in viata este sa nu aleaga sa se simta vinovat si sa nu se critice.

Critica este unealta cea mai distrigutoare de vieti. Din pacate, o folosesc atat parintii cat si educatorii. Problema este ca la varsta adulta o folosim noi insine impotriva noastra.

Am ajuns in tabara de baza spre seara si cineva l-a transportat in cateva ore la Bucuresti.

Ce am invatat eu

  1. Am invatat ca uneori limita intre egoism si altruism este foarte subtire. Este foarte usor sa nu iti pese de durerea altora doar pentru a-ti atinge scopul.
  2. Am invatat si exersat sa renunt la ceva important pentru mine in avantajul valorilor in care cred.
  3. Mi-am intarit convingerea ca unul din lucrurile pe care le fac foarte bine este acela de a incuraja, sustine si intari oamenii din jurul meu.
  4. Mi-am dat seama ca fara un exercitiu constant de invingere a egoismului, asa cum am incercat sa fac in ultimii ani, este foarte usor sa te revolti, sa critici, sa desconsideri sau sa indepartezi oamenii din jurul tau.
  5. Ca exista egoism chiar si in faptul de a-i ajuta pe ceilalti.

Ce cred ca este bine sa invete prietenul  meu

  1. Sa nu mearga pe pilot automat cu sloganul: „Eu pot”. Este realist sa ne apreciem cat mai corect potentialul in functie de cerintele probei.
  2. Sa nu se mai critice si sa se accepte neconditionat ca si persoana atunci cand greseste. Este cel mai mare cadou pe care si-l poate face. Este o persoana minunata cu calitati extraordinare si un caracter frumos.
  3. Sa invete sa spuna NU atunci cand ceilalti ii solicita ajutorul iar el ar prefera sa faca altceva.

In loc de concluzie

Nu am terminat maratonul, insa am castigat un prieten si detin o doza mult mai mica de egoism in mine. Este o reusita extraordinara!

Am plecat cu dorinta de a temina maratonul si m-am intors cu o lectie de viata. Sunt multumitoare pentru asta! 

Pe tot parcursul, am incercat sa practic traierea in prezent si am reusit sa ma bucur de peisaje, sa fac poze, sa ma joc cu animalele care imi ieseau in cale, sa observ norii, sa meditez langa un rau de apa, sa stau intinsa pe iarba si sa ma uit la cer in timp ce vorbeam cu coechipierul meu.

Mi-am dat seama ca aceste reusite sunt rezultatul a tot ce am practicat in ultimii ani de zile in viata mea, respectiv: controlul emotiilor, acceptarea realitatii, practicarea recunostiintei si multumirii, acceptarea neconditionata a mea si a celorlalti.

Tu ai renuntat la ceva ce iti doreai mult si ai reusit sa nu te revolti in acelasi timp? Ai o experienta in care ai ales relatia cu cineva in schimbul a ceva ce iti doreai mult? Sau, din contra, iti amintesti o experienta in care ai preferat sa obtii ceea ce iti doreai?

Iti doresti sa inveti sa iti controlezi emotiile si sa iei decizii care sa te ajute sa-ti atingi obiectiele mai usor? Daca da, urmareste articolele de pe blogul meu. Voi incerca sa pun la dispozitia tuturor celor interesati informatiile de care au nevoie sa obtina linistea interioara, controlul stresului si imbunatatirea relatiilor cu ceilalti.

Tu ce ai fi facut in locul meu?

Cu drag,

Simona


Publicat la 15 aug 2012 in Despre mine

P.S. Daca consideri ca articolul este util, da te rog un share
  Twitter   Facebook   Whatsapp