De cand eram mica am observat ca adultii ma atentionau sa am grija de mine: sa nu cad, sa nu ma lovesc, sa nu ma raneasca cineva. In alte cuvinte: sa imi fie corpul intreg.

De-a lungul vietii si in lucrul cu oamenii nu am vazut atat de multi oameni plangandu-se de ranile fizice, cati am vazut afectati de rani sufletesti.

Nu m-au durut atat de tare rupturile de maini, picioare, juliturile si loviturile fizice cat cele care m-au lovit in orgoliu, in dorinta de apreciere, lipsa de afectivitate si de intelegere. Mi-a luat timp sa invat sa ma feresc si sa nu mai fiu sensibila.

Am invatat ca dincolo de ranile fizice, cele sufletesti te mutileaza mai tare si dor mai tare.

Oare nu ar fi mai util sa fim invatati sa ne ferim de alegerile care ne ranesc sufletul si sa stim sa ne ingrijim ranile interioare?

Oare nu ar fi bine sa investim mai mult in ceea ce ne face sa zambim pe interior decat in aspectul fizic impecabil care sa impresioneze?

Oare nu ar fi mai bine sa invatam linistea si pacea interioara decat performantele care peste 5-10 ani nu vor mai conta?

Oare in goana dupa note la diferite materii nu ar fi mai putin dureros sa ii invatam pe cei ce vin dupa noi sa petreaca mai mult timp intelegandu-se si cultivandu-si linistea pe care o vor cauta disperati peste ani?

Doar niste simple intrebari care imi trec prin cap la sfarsit de septembrie.

Te iubesc, Simona


Publicat la 11 dec 2018 in Despre mine, Inteligenta Emotionala

P.S. Daca consideri ca articolul este util, da te rog un share
  Twitter   Facebook   Whatsapp